Îmi e spiritul flămând

 

 

 

<<<HOME

 

  

 

  

Omul şade şi, scrutând în zare,

Porneşte a firii sale cugetare,

Umblând pe-a vieţii firului povaţă,

Îşi caută-n oglindă a sufletului faţă.

 

 

Căci doar el, printre-atâtea păsuri,

Tânjeşte cele mai semeţe visuri!

Dar viaţa sa ce-i numai lecţii

E plină, uite, de grele contradicţii:

 

 

 

 

 

De-ajungi sus, te uiţi spre jos,

Iar de eşti jos , priveşti în sus!

În lume unii stau, alţii s-au dus

Mulţi nici încă n-au ajuns…

 

 

Ce azi e nou va fi vechi, dară

Şi ce-i vechi, nou poate fi iară.

E clar, ce-a fost n-o să mai fie,

Şi n-a mai fost nici ce-o să vie! 

 

  

Timpul vine, timpul trece…

Sau el stă şi ne petrece?

Vine viaţa, pleacă viaţa…

Când să ţină-i precum aţa.

  

 

  

 

Moartea vine, apoi pleacă,

Dar mai vine încă-odată.

Tare mi-ar plăcea cumva

Să-i pun piedică, ceva…

  

 

Să m-agăţ apoi de cer -

Dacă are vreun mâner,

Si de-acolo, hăt de sus,

Să privesc timpul cel dus.

  

 

Şi la toţi ce i-am iubit

Să le-aprind cu un chibrit,

Candelabrul vieţii lor

Ca să nu-mi mai fie dor.

  

 

 

 

 

Iar pe cei ce îi iubesc,

Să-i ridic pe nor ceresc,

Ca în veci cu toţi să stăm

Peste ceilalţi care dorm.

  

 

Care-şi dorm somnul cu ochii,

Larg deschişi precum miopii!

Stând în beznă şi în frig,

Aşteptând pentru-un covrig.

  

 

Şi acum cu toţi se-aşteptă

Să mai urce câte-o treaptă!

Dar tot stând aşa în frig,

Primesc golul din covrig.

  

 

 

 

 

Dar sunt şi suflete cuminţi,

 Ce se tot întreabă: simţi?   

Cum în tot şi’n toate stă ceva,

Ceva, precum nimic altceva…

  
 

Ceva ce-n toate aste treburi

Când stam, trage de şireturi?

Şi cum ţese al vremii voal

Acel ceva, din pur cristal?

    

Ceva ce viaţa ne-o tot scrie,

Chiar de nu-i doar poezie…

Stăm şi-i auzim chemarea

Doar când vântu’ncinge marea.

  

  

 

 

 

Şi-amândoi dansând în horă

Scoală aerul la vorbă,

Vorbă dulce ce desmiardă

Urechi dornice s-o soarbă.

 

 

Şi când dorul ne cuprinde,

De-o vedere ce surprinde

Frumuseţea unei clipe

Îngheţată în cuvinte.

 

 

Şi când cântul cel duios,

Ne pătrunde pân’ la os,

Zugrăvind prin al lui vers,

Dragostea de ce-i frumos.

 

 

 

 

 

Ceva stă, dar plin de rost,

Findcă altfel n-aş fi fost,

Să mă cuget în simţiri,

Şi-n alesele-mi trăiri.

 

 

Şi-n prea multele’ntrebări:

Despre cer şi despre nori,

Despre mine, despre tine,

Şi-ale noastre vieţi destine.

 

 

Despre ploi şi despre vânt,

În al gândului cuvânt.

Despre timp şi despre noi,

Ale sufletului dragi nevoi.

 

 

 

 

 

Despre noi şi despre praf,

Despre vânt cu-al său taraf.

Despre arte, despre cânturi,

Ale spiritului largi adâncuri.

 

 

Şi pe-a gândului aripă,

Din nimic mi se-nfiripă,

Alergări printre suspine,

Câutând doar ce e bine…

 

 

Şi în plus de toate astea

Creşte-un gând semeţ în glastră,

Ce mă-ntreabă pe pământ

Unde merg şi cine sunt?

 

 

 

 

 

Dar răspunsul ăstu-i gând

Nu-l găsesc eu pe pământ,

Ci tot sus, colo’ntre stele,

De’unde nasc zilele mele.

 

 

Iară cei ce nu privesc

Către sine, se amăgesc…

În zadar se încruntă-n zare

Căutând cuvânt călare…

 

 

Nu vor şti nici cum îi strigă

Şi nici drumul să-i împingă,

Până nu privesc în zare

Pe-a lor mersului cărare!

 

 

 

 

 

Greu nu este să gândeşti,

Mai uşor e să vorbeşti,

Şi, desigur, să citeşti

Cele mai stranii poveşti.

 

 

Despre toate câte sunt

Sus în cer şi pe pământ.

Despre cele ce-ar voi

Că au fost, dar ar mai fi!

 

 

Întrebându-se în cor:

Unde mă duc dacă mor?

E ceva ori nu-i nimic?

Ca sa nu mai stăm în frig.

 

 

 

 

 

Ceva e, dar nu-i ştim rostu’

N-aş sta eu aici ca prostu’

Tot uitându-mă-n cărări,

Să zăresc cerul prin nori.

 

 

Iară noaptea, printre stele,

Să-mi duc mintea pân’la ele!

Trebuie sa fie’un rost,

Nu exist aşa, de… prost.

 

 

Şi mă întreb necontenit,

Cam de când m-am pomenit!

Şi mă chinuie şi-acest gând:

De ce-i spiritul flămând?